M-a fascinat o simplă frază găsită pe internet: „Și când dimineața nu te trezește nimeni. Și când seara nu te așteaptă nimeni. Și când poți să faci ceea ce vrei. Cum se numește? Libertate sau Singurătate?”
Să poți să trăiești singur este o variantă a atâtor posibilități pe care le ai în decursul vieții. Și totuși, mulți oameni, dacă nu cumva din ce în ce mai mulți, aleg această cale. Și când spun asta nu mă refer la izolare socială, ci la lipsa unei relații de cuplu, a formării unei familii, a unei forme de conviețuire mai mult sau mai puțin acceptată de ceilalți, în care două persoane se hotărăsc să-și îmbine intimitățile și renunță la propriul spațiu, sau nu, și la părți din timpul lor, la un ritual specific fiecăruia, la ceea ce înainte era doar „al meu” și care acum este „al nostru”.
Dacă nu am fi înconjuraţi de semeni, încă de la naştere, dacă nu am comunica şi dacă nu am participa la tot ceea ce înseamnă viaţă socială, am avea cu siguranţă fie un retard mental, fie am fi copii–lup, copii-câine etc., sau am muri căci nu am şti cum să supravieţuim.
Şi totuşi, când creştem, când suntem adulţi, avem momente în care ne dorim să fim singuri. Ba chiar, unii dintre noi, aleg să fie singuri toata viaţa, unii fie pentru că nu şi-au găsit persoana cu care sa fie compatibili, alţii din considerente mai mult sau mai puţin personale legate de religie, alţii din cauza unor probleme psihice.
Intimitatea se referă la calitatea unei legături strânse între oameni şi procesul de construire a acestei calităţi, la apropierea emotională şi cognitivă, cu experienţele subiective incluzând un sentiment de iubire reciprocă, a fi „pe aceeaşi lungime de undă” şi speciali unul pentru altul, apropiere care poate fi de asemenea fizică, intimitate corporală, cu toate că o relaţie intimă nu trebuie să fie sexuală, şi atât contactul corporal cât şi sexual pot avea loc fără intimitate.
„Suntem făcuţi pentru cuplu” afirma psihanalistul Augustin Cambosie, dar iată că în modernitate unii dintre noi optează pentru o viaţă lipsită de ceea ce înseamnă mariaj sau concubinaj.
Conţinuturile psihice timpurii, parte din adult, îşi fac apariţia în relaţia dintre cei doi parteneri ai unui cuplu, iar repetiţia compulsivă a tiparelor este cea care face ca afectele fiecăruia să fie proiectate asupra celuilalt. În funcţie de aceste reprezentări de sine şi celălalt şi de afectul de sine şi celălalt, de mecanismele de apărare ale fiecăruia, partenerii vor putea sau nu să se conţină unul pe celălalt. Anxietatea de separare, teama de abandon, vor sufoca un partener ce-şi doreşte mai mult spaţiu intim, aşa cum dorinţa de libertate, de independenţă, vor dauna unui partener dependent.
Intimitatea şi-a câştigat un loc aparte în imaginea de sine şi despre ceilalţi a individului sfârşitului de sec. 20 şi al începutului de sec. 21, care în urma unor schimbări sociale majore (emanciparea femeii, accesul aproape complet la informaţie, dreptul la egalitate rasială, revoluţia sexuală a identităţii de gen, tehnologizarea extrem de rapidă, etc.) a înţeles că are un loc aparte în Univers, că nu mai este la mâna zeilor, a Bisericii, a regilor, şi nici măcar a familiei, a înţeles ce anume vrea, poate şi alege să facă cu viaţa sa privată, cu relaţiile sale, cu sexualitatea sa, cu felul în care îşi trăieşte efectiv viaţa. Vorbesc aici despre individul sănătos, care şi-a analizat psihicul, a avut posibilitatea să parcurgă cărţi, să observe, şi astfel să decidă singur pentru el.
De unul singur sau în cuplu, într-o dulce solitudine sau o satisfăcătoare relaţie, într-o izolare amară sau o relaţie bolnăvicioasă, omul zilelor noastre se reîntoarce la liberum arbitrium, dar de data asta cu libertatea de a alege între posibilităţile pe care el însuşi şi le oferă.
Articolul de mai sus este extras din lucrarea „Intimitatea lui 1 vs. Intimitatea lui 2”, care a fost publicată în Nr. 3/2017 al Revistei ”Self – Jurnal de Consiliere și Psihoterapie” (pag. 101-111). Cei care vor să citească lucrarea în întregime o pot găsi accesând: http://acppb.ro/self2.html.
